Anul trecut, prin primavara, am fost la o scoala mica si saracacioasa dintr-un sat de langa Valenii de Munte. Pe langa rechizite am dus copiilor de acolo si multe jucarii. Tin minte ca m-a impresionat in mod deosebit un baiat care, timp de doua ore cat am stat noi acolo, a tinut strans in brate o cutie ce continea un joc pe care noi i-l oferisem. Pe cand ceilalti copii desfacusera deja pachetele de la noi si se jucau impreuna, el statea retras si nu dadea drumul cutiei. L-am intrebat de ce nu isi desface cadoul, de ce nu se joaca cu ceilalti. I-a aparut o lacrima in coltul ochiului, a strans si mai tare pachetul in brate, si mi-a spus.. ca ii este teama ca o sa piarda jucaria.. ca ceilalti copii or sa i-o ia. Si ca nu vrea sa i se intample asta pentru ca este prima jucarie noua pe care o primeste. Atunci, pe loc, mi-a venit sa plang. Insa am zambit, l-am incurajat, si i-am spus ca poate sa isi pastreze jucaria, nimeni nu o sa i-o ia, si in plus o sa-i mai dam si altele.
Mi-am dat seama atunci ce diferenta enorma este intre acest copil si copilul meu de exemplu. Obisnuit sa primeasca des, tot felul de jucarii, obisnuit sa se joace cam o jumatate de ora cu una si apoi sa isi piarda interesul si sa doreasca alta.
Cu siguranta, copiii de la sate sunt diferiti de cei de la oras. Cand intri intr-o scoala de sat intalnesti zambete sfioase si ochi imensi, curiosi si stralucitori. Copiii de la sate sunt timizi si respectuosi, pentru ca sunt obisnuiti de mici cu lipsurile si cu munca. Unii dintre ei merg, chiar de la 7 ani, cativa kilometri pe jos pana la scoala. Cu un bat in mana, ca sa alunge cainii intalniti in drum, cu ghiozdanul greu in spate, cu obrajii rosii din cauza efortului dar cu un zambet larg pe fata.
Ezita sa iti raspunda la intrebari pentru ca nu se intampla des sa li se acorde prea multa atentie. Daca le castigi increderea insa descoperi minti iscoditoare si suflete pline de sperante si asteptari. Imi place, recunosc, sa lucrez mai mult cu copiii din sate decat cu cei din oras. Sunt tot copii, desigur, numai ca cei din urma sunt urmasii unei generatii ce simte nevoia de a compensa cumva toate neajunsurile si lipsurile din propria copilarie prin rasfatul si coplesirea propriilor odrasle cu jucarii si planuri marete. Si eu desigur imi rasfat copilul. Si continui sa fac asta desi am descoperit cam pe la 6 luni de viata ale fiului meu, ca prefera sa se joace cu o sticla de plastic goala decat cu jucarii sofisticate cumparate pe bani grei. Sper macar sa scap de pacatul de a-mi proiecta propriile visuri asupra copilului meu.
Nu stiu cine este mai castigat pe termen lung.. copilul de la sate fortat sa se maturizeze devreme, ce inca se mai bucura enorm de o ratusca trasa de o sfoara, sau copilul de oras, bulversat de multitudinea de jocuri colorate si sofisticate si familiarizat cu internetul de la 4 ani.. Stiu insa cu certitudine ca felul in care sunt eu acum, valorile mele, sunt cumva determinate de faptul ca, acum multi ani, mergeam cativa kilometri pana la gradinita cu un bat in mana pentru a alunga cainii.
S-a cam schimbat viata pe la sate, si pot sa zic ca s-a schimbat putin in rau. Nepotelul meu, Dinutu, este elev in comuna Bogdan Voda, jud. Maramures. A terminat clasa a IV-a de curand. Datorita faptului ca este un copil bun, chiar foarte bun la invatatura, a avut de suferit datorita invidiei colegilor si a parintilor acestora. S-au iscat doau scandaluri mari de tot in clasa lui, cu toate ca sunt doar 13 elevi, si au aparut discutii atat de mari intre parintii acelor copiii invidiosi incat a fost nevoie sa intevina directorul scolii. A intervenit prin a da teste pe nepusa masa copiilor, doua mai exact. De fiecare data nepotelul meu a avut nota maxima. Dar si asa au aparut discutii, si anume cum ca parintii lui au luat legatura cu directoarea si au facut testele impreuna. Din toata aceasta poveste care s-a derulat pe parcursul acestui an scolar Dinutu a avut de suferit mult: a fost agresat verbal aproape zilnic de acei colegi care il invidiaza si a fost lasat deoparte putin de catre invatatoare, pentru a nu starnii si alte discutii. Pe mine m-a depasit aceasta situatie si chiar nu am stiut ce sfat sa-i ofer cumnatei mele, mamei copilului. Iar datorita faptului ca sunt la tara si ca acolo mai toata lumea `purta grija celuilalt` au ramas putin in `umbra` in toate aceste scandaluri.
As mai dori sa spun cateva cuvinte si despre celalalt nepotel, Sergiu, care a terminat clasa I-a. Nu cred ca pot sa o numesc invatatoare pe femeia care ii este la clasa. O invatatoare nu vorbeste urat cu copiii, chiar foarte urat, adresansu-le toate apelativele posibile si imposibile, si nu-i trage de par si de ureche.
Eu una sunt foarte revoltata de toate acestea insa chiar nu am stiut sa vin cu un sfat adecvat.
experientele copilariei sunt determinante in viata. un copil care de mic se confrunta cu neajunsuri (nu neaparat financiare), ajunge ulterior sa pretuiasca altfel valorile din jurul sau… fie ca e nascut la sat sau oras.
eu am fost un copil de sat crescut la oras…
Pingback: Nu este ceea ce pare. Este doar un cerc închis « Isabellelorelai’s Weblog
Noi am instituit o regula in familie. Copilul nostru trebuie sa ofere una din jucariile lui fiecarui prieten care vine in vizita. Si parintilor care ma intreaba ce jucarii sa-i cumpere pentru ziua de nastere le raspund invariabil – carti.