egalitarism in Finlanda

Studiind modelul finlandez am avut o revelatie: secretul succesului nu sta doar in sistemul extrem de eficient de a selecta si a pastra doar profesorii foarte buni. Da, formarea profesorilor in Finlanda atinge perfectiunea, dar se pare ca nu doar asta le-a asigurat succesul.

Ei au ajuns aici pentru ca de fapt, acum vreo 30 de ani, au decis ca toti copiii, indiferent de mediul socio-economic din care provin, indiferent de abilitatile intelectuale ale parintilor, au acelasi potential de a invata si trebuie sa aiba aceleasi sanse la o educatie de calitate.

Noi inca nu am ajuns la aceasta concluzie inteleapta de vreme ce aud destul de des afirmatii precum “nu toti copiii sunt in stare sa invete; poate ca ar fi mai bine ca cei slabi sa mearga la scoli profesionale; avem nevoie de instalatori si tamplari”. Am auzit chiar ca “bagajul genetic determina nivelul intelectual la care unii copii pot sa ajunga” si tot acest “bagaj genetic” ii impiedica sa invete, asadar celor mai slabi nu ar trebui sa li se permita accesul la studii universitare.

Dar sa revenim la Finlanda.

Succesul nu a aparut peste noapte iar rezultatele nu s-au vazut imediat.

Toata povestea a inceput de fapt in anii 70, atunci cand un nou sistem educational a fost adoptat. Iar acest sistem se refera de fapt la egalitate de sanse pentru toti copiii, indiferent de mediul socio-economic din care acestia provin. Conceptul este “peruskoulu” si el desemneaza o scoala “comprehensiva” pentru toti elevii intre 7 si 16 ani. Voi folosi in continuare conceptul de “scoala comprehensiva” desi nu cred ca este cel mai potrivit in limba romana. El desemneaza o scoala fara examene de admitere si fara taxe, o scoala obligatorie si disponibila pentru toti. Este o scoala finantata de stat si care ofera tuturor copiilor educatie gratuita dar si un pranz cald.

Inainte de adoptarea acestui sistem, la varsta de 11 sau 12 ani elevii erau impartiti in doua categorii: cei care au aptitudini inalte pe de o parte si cei care urmau studii vocationale pe de alta parte. Nu exista nicio posibilitate sa pendulezi intre cele doua trasee o data ce luai decizia respectiva. Cu alte cuvinte, daca incepeai studii vocationale nu mai aveai nicio sansa sa mergi ulterior la facultate.

Prin anii 70 finlandezii si-au dat seama ca acesta este un sistem gresit, nedrept. Au decis asadar sa ofere tuturor copiilor sanse egale, integrandu-i pe toti in “peruskoulu” – scoala comprehensiva de la 7 la 16 ani.

Au existat desigur critici care au afirmat: “everyone cannot learn everything and talent in society is not evenly distributed in terms of one’s ability to be educated” Va suna cunoscut?

Mai mult decat atat, oponentii noului sistem se temeau ca viitorul Finlandei era periclitat deoarece “rezultatele si obiectivele educationale vor trebui sa fie ajustate si adaptate la potentialul copiilor mai putin dotati intelectual”. Si asta s-ar putea sa va sune destul de cunoscut. In Romania am intalnit astfel de comentarii la incercarile de integrare intr-o clasa a unui copil cu dizabilitati sau a unui copil de etnie roma.

Sistemul lor arata in acest moment astfel:

sf

Structura scolilor comprehensive este aceeasi pentru toata tara, insa curriculumul national permite flexibilitate foarte mare si autonomie atat pentru scoli cat si pentru fiecare profesor in parte.

Reforma a dus la dezvoltarea a trei aspecte esentiale in scoala finlandeza, aspecte ce stau la baza succesului:

1. Clasele sunt compuse din copii ce provin din medii diverse iar acest lucru a dus la o noua abordare a invatarii si a predarii. Principiul oportunitatii egale pentru toti copiii prevede ca toti elevii trebuie sa aiba sanse egale de a avea succes si de a invata cu placere. Educatia de calitate a copiilor cu cerinte speciale este posibila doar daca dificultatile de invatare sunt depistate de foarte devreme si li se acorda atentie personalizata. Ca urmare, educatia speciala a devenit parte din curriculum si toate scolile au angajat specialisti pentru sustinerea elevilor cu probleme de invatare.

2. Consilierea vocationala a devenit obligatorie pentru toate scolile. In cadrul consilierii vocationale, fiecare elev isi petrece 2 saptamani la un loc de munca ales. Consilierea vocationala minimizeaza riscul ca un elev sa ia decizii gresite in legatura cu viitorul sau. Acesta are 3 optiuni: sa isi continue studiile generaliste (upper secondary general school), sa mearga la o scoala vocationala sau sa se angajeze. Dar, este important de mentionat ca dupa scoala vocationala, acesta poate alege sa mearga la universitate!

3. Toti profesorii – atat cei care inainte predasera in scolile generaliste cat si cei care predasera in scoli profesionale – au trebuit sa se adapteze la noile scoli comprehensive. Noua reforma a reprezentat asadar o noua viziune asupra educatiei pornind de la premisa ca “toti copiii pot sa invete daca beneficiaza de oportunitati si sprijin adecvat” si acceptand faptul ca “intelegerea diversitatii umane este un obiectiv educational important iar scolile trebuie sa functioneze ca niste democratii la scala mica” (Sahlberg, Finnish Lessons)

Noile “peruskoulu” conditionau astfel profesorii sa foloseasca metode alternative de predare si sa contruiasca medii educationale care sa permita invatare diferentiata pentru copii cu nevoi diferite.

Toate aceste aspecte au dus la schimbari sistemice si o noua lege care sa reglementeze educatia profesorilor (adoptata in 1979) cu accent pe dezvoltarea profesionala continua si folosirea rezultatelor cercetarii in educatie (research-based teacher education).

O consecinta concreta a reformei a fost dezvoltarea ciclului secundar superior (echivalentul claselor X-XII in sistemul romanesc). Parintii au inceput sa isi incurajeze copiii sa studieze in continuare iar elevii, la randul lor, aveau asteptari din ce in ce mai inalte in legatura cu dezvoltarea lor personala.

Adevarul este ca, atunci cand cineva iti spune ca esti capabil de performanta, indiferent din ce mediu provii, asta te poate motiva extraordinar. Iar daca mesajul este transmis la nivel de politici publice, schimbarile pozitive sunt sistemice.

Sistemul romanesc este singurul pe care eu il cunosc care sa accentueze partile negative ale beneficiarilor sai si care sa incerce constant sa isi descurajeze tinerii in parcursul lor educational: NU toti tinerii trebuie sa faca liceul (pentru ca, nu-i asa.. nu sunt in stare), NU toti tinerii trebuie sa mearga la facultate (ca sa nu alimenteze fabricile de diplome, si oricum avem nevoie de instalatori…). “Tara te vrea prost” nu este doar o zicala, ci politica de stat.

Alte state fac eforturi pentru a-si incuraja tinerii sa urmeze cat mai multe niveluri educationale, pentru a avea o populatie educata si pentru a fi pregatiti pentru o piata bazata pe economia cunoasterii, nu pe o economie bazata pe industrie sau agricultura.

 

O noua scoala

Totul a pornit de la acest film, pe care nici macar nu mai stiu cine mi l-a recomandat:

Studio Schools

Ideea mi s-a parut geniala: acest tip de scoala pare a rezolva foarte multe dintre hibele sistemului clasic. Ea este adresata adolescentilor intre 14-19 ani (asadar este echivalentul liceului in sistemul romanesc) si nu cuprinde mai mult de 300 de elevi/institutie.team-building-leadership-with-physical-education-majors-at-the-college-at-brockport-www-create18

Sa luam pe rand problemele pe care le abordeaza modelul:

- angajatorii se plang ca absolventilor le lipsesc abilitati si competente de baza. Ei bine, elevii din studio schools trebuie sa faca stagii intensive de practica in firme sau ONG-uri din comunitatea in care se afla scoala (4 ore/saptamana pentru tinerii de 14-15 ani, 12 ore pe saptamana pentru cei peste 16 ani). Stagiile respective se incheie cu proiecte reale, platite de catre angajator (elevii, asadar, primesc bani pentru munca lor). In mod evident, in acest fel, ei isi vor dezvolta competente reale ce ii vor ajuta mai tarziu, atunci cand isi vor cauta un loc de munca.

- vacantele prea lungi (3 luni) determina o crestere a decalajului dintre performantele elevilor “avuti” si ale celor din familii sarace. Explicatia este ca cei din urma nu au bani sa mearga in excursii, la muzee, in calatorii in afara tarii, si nu au astfel acces la surse importante de educatie formala si non-formala. Solutia studio schools:  acestea sunt deschise 12 luni / an. Asta nu inseamna ca nu au vacante, doar ca sunt mai mici iar in timpul lor scoala asigura activitati extracurriculare.

- modelul de educatie in care elevii stau in banci si asculta iar profesorul este asezat in fata clasei si dicteaza/transmite informatie este perimat. In studio schools, elevii sunt asezati la mese rotunde si invata cu ajutorul proiectelor comune iar profesorul este un fel de coach. Elevii nu sunt, asadar, in permanenta competitie unii cu ceilalti, ci lucreaza impreuna in beneficiul echipei. Curricula este cea nationala, nu alta, iar credo-ul scolii este ca important este CUM inveti, nu CE inveti.

 

Alte elemente interesante introduse in concept:

- fiecare scoala are implementat un sistem personalizat de coaching. Cu alte cuvinte, elevii au coach personal – o persoana calificata care ii indruma si ii sprijina pe parcursul anului scolar.

- structura organizationala cuprinde, pe langa director si profesori, coaches profesionisti dar si responsabili de parteneriatele cu mediul privat din comunitate.

- fiecare scoala este axata pe un anumit domeniu (turism, sanatate, media, etc.)

- dupa finalizarea scolii, elevii pot opta pentru: continuarea studiilor la o facultate, deschiderea propriei afaceri sau angajarea intr-o firma sau ONG. Posibilitatile sunt deschise.

 

Sa recapitulam elementele esentiale definitorii pentru studio schools:

- angajabilitate

- calificari cheie

- curriculum personalizat

- invatare prin proiecte

- practica “pe bune”

-dimensiuni reduse (pana in 300 elevi)

- elevii provin din toate mediile socio-culturale

 

Modelul se pare ca prinde extraordinar de bine in Anglia, unde guvernul a decis sa finanteze deschiderea acestor scoli. Da, cititi bine, guvernul lor a decis sa includa in sistemul public, la doar un an de la aparitia lor, scoli initiate de o fundatie privata (the Young Foundation).

Ma indoiesc ca Ministerul Educatiei din Romania ar fi la fel de deschis si de flexibil la modele alternative educationale. Dincolo de asta insa, cum credeti ca ar fi primite astfel de scoli la noi, de catre parintii romani?

parenting with the brain in mind

Am lasat titlul in engleza deoarece, precum in numeroase alte ocazii, incercarea de a traduce astfel de sintagme in limba romana imi da dureri de cap (imi si imaginez ceva de genul “A fi parinte tinand cont de procesele cognitive ale copilului” / sau “Activitati parentale ce iau in considerare creierul copilului” s.a.m.d. In concluzie ramanem la “Parenting with the brain in mind”. Brain
Am fost aseara la o conferinta denumita astfel si sustinuta de John Joseph.
Multe lucruri pe care el le-a afirmat nu sunt neaparat originale sau nemaiauzite, dimpotriva, sunt reguli de bun simt, insa tin sa le enumar mai jos pentru ca stiu ca multi dintre parinti se confrunta cu ele:

Somnul este foarte important in procesele de invatare ale copiilor. Un somn nesatisfacator (scurt, agitat) duce la:
- probleme cu invatarea
- oboseala in timpul orelor de curs
- comportament agresiv
- probleme de socializare
- hiperactivitate
- scadere in greutate

Multi dintre parinti fac greseala de a-si lasa copiii sa se joace pe calculator (Wii, Ipad, etc.) inainte de culcare. Programul ar arata in acest caz cam asa: scoala, venit acasa, pranz, facut temele, joaca pe calculator sau uitat la TV, somn.
Asta ii face pe copii sa doarma agitat si sa nu se odihneasca suficient. Asadar autorul recomanda ca atunci cand copiii vin de la scoala sa manance, sa se joace pe calculator (daca este cazul) si de-abia dupa aceea sa isi faca temele.
Inutil sa mai spun ca este complet nerecomandat sa existe televizor in dormitor sau alte echipamente electronice.

S-a vorbit un pic si despre dieta potrivita pentru un scolar:
- micul dejun este foarte important (proteine si fructe)
- copilul trebuie sa bea apa chiar si in timpul orelor de curs
- cele mai bune alimente pentru sanatatea creierului sunt: pestele, ouale, vegetale verzi inchis, soia, fructe, ulei de masline, cereale integrale si paste, orez brun. Antioxidantii sunt foarte importanti (prune, struguri, afine, spanac, rosii, broccoli, ciocolata neagra).

Asta ma face sa va intreb: cate ore dorm copiii vostri pe noapte?

 

De ce avem universitati? – o dezbatere despre valoarea sistemului educational american (si nu numai)

Cristian Lupsa mi-a trimis acum ceva vreme un articol aparut in The New Yorker referitor la sistemul universitar american. De-abia acum am avut ceva ragaz sa il citesc pe indelete iar concluzia a fost aceeasi ca in multe alte ocazii in care citesc astfel de articole: si ei au aceleasi probleme ca si noi. Aceleasi dileme, aceleasi incertitudini, aceleasi incercari de a regandi educatia.

O sa incerc sa redau mai jos ideile principale ale articolului cu mici comentarii personale referitoare la paralela cu invatamantul romanesc.

  studenti-amfiteatru

Exista doua teorii referitoare la rolul universitatilor:

1. Societatea are nevoie de un mecanism pentru a-i scoate in evidenta, pentru a-i selecta pe cei  mai inteligenti reprezentanti ai sai (exact asa cum o echipa de atletism are nevoie de un mecanism, precum un cronometru, pentru a determina care sunt cei mai rapizi membri ai sai).

Societatea isi doreste sa ii identifice pe acesti reprezentanti de elita pentru a-i putea indruma catre cariere ce le maximizeaza potentialul. Asta pentru ca societatea isi doreste sa obtina ceea ce este mai bun din resursele sale umane. Studiile superioare sunt un proces potrivit pentru aceasta misiune. Din aceasta perspectiva, facultatea este un fel de test de inteligenta ce dureaza 3 (4,5,6) ani. Studentii trebuie sa dovedeasca aptitudini intelectuale ridicate pe parcursul mai multor ani si in legatura cu mai multe domenii ale cunoasterii. Daca nu sunt suficient de bine pregatiti sau neglijenti sau nepasatori, asta se va reflecta in notele lor.

Sistemul universitar ii mai imparte pe oameni si in functie de aptitudini: ii separa pe cei inclinati catre filosofie de cei inzestrati pentru stiintele exacte.

La sfarsitul facultatii, absolventii primesc o nota (GPA in sistemul american). Ca sa dam exact definitia de wikipedia: Grade Point Average (GPA) se calculeaza insumand notele pe care le obtine un student si impartind suma rezultata la numarul de credite obtinute. Ei bine, sistemul trebuie sa functioneze astfel incat angajatorii sa aiba incredere ca acest GPA chiar reflecta potentialul intelectual si productiv al absolventului. De aceea, standardele de notare ar trebui sa fie cam aceleasi in cadrul sistemului, altfel nota respectiva devine relativa. (in Romania rolul GPA-ului l-ar avea licenta iar intrebarea devine, desigur: “Are nota de la licenta vreo relevanta pentru angajatori?”)

2. Intr-o societate care ii incurajeaza pe membrii sai sa urmeze carierele ce le promit recompensele cele mai mari personale si financiare, oamenii vor invata doar ceea ce ii ajuta sa atinga succesul. Oamenii nu ar avea niciun fel de motivatie pentru a invata cunostinte si aptitudini importante pentru a fi cetateni informati sau persoane cultivate. Facultatea ii ajuta astfel pe studenti sa aiba acces la materiale care le deschid orizonturile si ii imbogatesc cultural, indiferent de cariera pe care o vor alege pana la urma.

Facultatea are si rolul de a socializa – aduna laolalta oameni ce provin din medii diferite, cu convingeri si credinte diferite si le prezinta “normele” general acceptate, niveland cumva toate aceste diferente. Independenta in gandire este incurajata, insa studentii trebuie sa cunoasca “felul in care se fac lucrurile” inainte sa le fie permise devierile de la cutuma.

In mod ideal, ne-am dori ca toata lumea sa mearga la facultate, pentru ca facultatea “niveleaza” asperitatile, minimizeaza diferentele ideologice, produce adulti care gandesc relativ la fel.

Daca esti adeptul primei teorii (studiile universitare ca mecanism de selectie a elitei), nu conteaza ce cursuri urmeaza studentii atata vreme cat mecanismul este destul de riguros pentru a-si face treaba. Tot ceea ce conteaza sunt notele.

Daca preferi cea de-a doua teorie, singurul lucru care conteaza este continutul educatiei: ce invata efectiv studentii.

Inca din 1945, sistemul american de educatie a incercat sa incorporeze ambele teorii in acelasi timp iar acest lucru a provocat confuzie. Sistemul este atat meritocratic (teoria 1) cat si democratic (teoria 2).

Cu alte cuvinte, ne dorim ca sistemul universitar sa fie accesibil pentru toti (americanii, romanii asisderea), insa vrem in acelasi timp ca studentii sa merite notele pe care le primesc.

Cresterea numarului studentilor in SUA a fost exponentiala.

Astfel:

1950 – 1.140.000 studenti in universitati de stat si aproximativ tot atatia in cele private

2011 – 15.000.000 studenti  in universitati de stat si 6.000.000 studenti in cele private

 

http://turambarr.blogspot.com/2011/01/evolutia-numarului-de-studenti-1990.html

 

6% din toata populatia Americii este inscrisa la o forma de educatie superioara (licenta, masterat, doctorat). In UK sau Franta procentul este de 3%, in Romania 4,5%.

Daca esti adeptul teoriei 1, vei fi ingrijorat ca, din cauza numarului foarte mare de persoane care au acces la studii superioare, examenul de licenta isi pierde semnificatia si nu mai indica potentialul intelectual real al tanarului. Mai mult, cresterea subventionarii din bani publici a sistemului pentru a asigura incluziunea pentru toti, saboteaza mecanismul de selectie (sa ne aducem aminte, teoria 1 era despre selectia elitelor, nu despre incluziune :-)

Daca esti adeptul teoriei 2, te vei teme ca acerba competitie pentru un loc in primele universitati din topuri submineaza prioritatile educationale: studentii si parintii lor supraevalueaza un serviciu pentru care exista substituti mult mai ieftini. Un an la Princeton sau Stanford poate costa 50.000 USD in vreme ce facultatile de stat costa mult mai ieftin (taxa de scolarizare medie este in jur de 7.500 USD). Aceasta teorie sustine faptul ca educatia trebuie sa aiba in vedere cresterea personala si profesionala, si nu este o cursa pentru a ajunge primul in varf.

va continua…

uniformele scolare

Am auzit recent despre proiectul domnului Cezar Preda de a reintroduce obligativitatea uniformelor scolare pentru clasele I-VIII. Fiecare scoala ar urma sa decida tipul de uniforma.
school-uniforms
Nu e prima data cand se pune problema uniformelor (de fapt cam in fiecare an reinvie subiectul), este insa prima data cand observ un asemenea consens in favoarea unui astfel de proiect. Exista desigur cateva explicatii.

Dupa revolutie, renuntarea la uniforme a fost vazuta ca un semn al libertatii. Posibilitatea copiilor si a tinerilor de a alege felul in care se imbraca la scoala este considerata un drept asociat noii libertati castigate dupa caderea comunismului. Este o expresie a individualitatii si a unicitatii individului.

In ultima vreme insa, degradarea continua a rezultatelor elevilor romani si pierderea prestigiului scolii romanesti au inceput sa ridice o serie de intrebari legate de cauzele acestui declin.

Poate uniforma ajuta la cresterea prestigiului educatiei? Este aceasta un simbol al respectului fata de colegi/profesori si al echitatii? Continue reading

LEN – un pas inainte, doi pasi inapoi

Am fost astazi la o dezbatere organizata de catre Senatul Romaniei pe Legea Educatiei Nationale. Laudabila initiativa, mi-a parut insa rau ca invitatia nu a fost facuta mai devreme, atunci cand am fi putut noi, invitatii, avea vreun impact asupra articolelor din legea mentionata. Ni s-a spus insa la inceputul dezbaterii ca exista un singur capitol unde se mai pot face modificari, si anume la Invatamantul Universitar.

Discutiile care au durat doua ore (asadar nu au putut fi atinse toate elementele importante din lege) mi-au lasat totusi un gust amar. Am avut senzatia, la sfarsit, ca varianta din Senat a legii este mai slaba decat varianta Camerei Deputatilor. Am simtit in mod clar un regres, elemente adaugate in lege care imi aduc aminte de tarele de care incercam sa scapam.

Sa le luam pe rand:

  • Senatul a gasit de cuviinta sa reintroduca titularizarea, eliminand asadar acea parghie care ar fi permis renuntarea la profesorii slab pregatiti si pastrarea in sistem a cadrelor didactice de calitate. Aici este un articol foarte interesant despre acest subiect din care citez: „Problema cea mare e cu cei carora nu le place sau nu vor sa munceasca, cu cei care nu stiu sa comunice cu elevii, care nu se tin de treaba. Cred ca multa lume se poate ascunde sub aceasta denumire de «titular»”.

  Continue reading

antreprenoriat social in educatie – premii in carti

Antreprenorul social este “cineva care recunoaste o problema sociala si care foloseste principiile antreprenoriale pentru a organiza, crea si administra un capital de risc pentru a face schimbari sociale”, explica Roxana Damaschin-Tecu aici .

Principala diferenta dintre un business clasic si unul social este dat asadar de scopul principal al afacerii: maximizarea profitului versus rezolvarea unei probleme sociale – insa sa nu uitam ca este vorba tot de un BUSINESS.

Intr-un proiect de antreprenoriat social nu trebuie asadar niciodata sa lipseasca produsul sau serviciul vandut – partea de vanzari asigura de fapt sustenabilitatea proiectului. Cred ca exact aici avem inca vulnerabilitati: pentru ca oamenii inclinati catre cauze sociale nu au inca dezvoltata partea de „vanzari” cu tot ce implica ea: o buna cunoastere a sistemului financiar, posibilitatea de a crea un business plan, posibilitatea de a realiza un forecast financiar pe 3-5 ani, abilitatea de a realiza un studiu de piata serios, disponibilitatea de a „vinde” ceva. Modelul folosit de ONG-uri pana acum a fost de atragere de fonduri (granturi, sponsorizari) si realizarea de proiecte cu ajutorul acestor fonduri pana la epuizarea acestora, dupa care urmeaza o noua vanatoare de fonduri pentru urmatorul proiect si tot asa. how-change

Antreprenoriatul social rezolva problema sezonalitatii proiectelor si le face auto-sustenabile pe termen lung devenind in acest fel o alternativa foarte potrivita la fundraising pe timp de criza.

buildingsocialbusiness Va invit asadar sa schimbam idei de afaceri sociale, si pentru ca preocuparile mele sunt in domeniul educatiei va propun sa vorbim despre antreprenoriat social in educatie.

Care sunt acele produse/servicii care ar avea cautare pe piata din Romania si care ar rezolva o problema in educatie?

Am si cateva premii pentru cele mai creative idei: 2 carti „How to Change the World” de David Bornstein si 2 exemplare din “Building Social Business” de Muhammad Yunus.

o alta viziune despre educatie

Lumea s-a schimbat in ultimii 20 de ani in mod evident – scolile insa nu. Programa scolara, felul in care lectiile sunt predate, intregul sistem educational sunt concepute pentru o realitate ce nu mai este de mult de actualitate.

Pentru a avea succes tinerii au nevoie de calitati pe care scoala nu le dezvolta: spirit critic, capacitate de sinteza, creativitate, comunicare eficienta si nu in ultimul rand abilitatea de a lucra in echipa.

Cum ai putea fi creativ atunci cand tot ceea ce ti se cere in fiecare zi este sa reproduci ceea ce ti-a fost „livrat” in prealabil de catre profesor? Cum poti sa dezvolti spirit critic atunci cand orice incercare de a pune sub semnul intrebarii informatiile primite este penalizata – in general nu intr-un mod prea diplomat. Cum poti invata sa lucrezi in echipa atunci cand in clasa esti tu impotriva tuturor iar goana dupa o nota mai buna nu te incurajeaza sa colaborezi?
final-exam
Tony Wagner spunea in „The Global Achievement Gap” ca „pe masura ce copiii nostri petrec mai mult timp in scoala, ei isi pierd incetul cu incetul curiozitatea”.

Asta pentru la scoala nu sunt invatati sa gandeasca sau sa puna intrebari. Ei invata sa citeasca, insa nu invata sa comunice in public sau in scris. Invata sa calculeze, insa nu stiu sa interpreteze grafice sau statistici simple. Invata formule dar nu stiu sa le aplice in situatii in afara manualelor. Memoreaza nume si date la istorie insa nu ar putea sa iti explice semnificatia evenimentelor istorice.

Nu este doar problema Romaniei – este o preocupare majora pentru multe state care observa cu ingrijorare ca scoala nu pregateste cum trebuie tinerii pentru piata muncii.

Romania are insa o problema specifica ce tine de etica: toleranta la toate nivelurile fata de plagiat si furt intelectual. Elevii copiaza la examene, studentii plagiaza lucrarile de licenta (sau le cumpara gata facute), profesorii insisi plagiaza.

Exista in acest moment doua decalaje majore si care ne vor afecta cu siguranta in viitor: cel dintre copiii din mediul urban si cei din mediul rural sau apartinand minoritatilor; si cel dintre ceea ce invata copiii la scoala in general si ceea ce au nevoie sa stie pentru a avea succes in viata.

Vizitele mele in scoli si licee ma lasa de multe ori descumpanita pentru ca ma ingrijoreaza doua lucruri pe care le observ: lipsa de stralucire din ochii copiilor indiferent de subiect/materie/domeniu pe de o parte si relatia de pura subordonare si autoritate impusa prin forta dintre profesori si elevi.

Cred ca in general romanii ca natie sufera de un usor complex de inferioritate iar explicatia mea este ca acest complex este cultivat mai intai in familie si apoi in scoala unde o atitudine prea sigura de sine este imediat penalizata.

Exista doua efecte extreme ale aceste relatii de subordonare din clasa: fie elevi prea docili, dornici de a face pe plac profesorilor in detrimentul propriilor convingeri (si cred ca e evident ce fel de angajati vor fi mai tarziu) sau elevi razvratiti, cu personalitati prea puternice pentru a fi domolite.

Vorbesc desigur despre extreme – mai exista desigur elevi foarte adaptabili care reusesc sa isi pastreze atat coloana vertebrala cat si convingerile.

syria-childrens-project-projects-vicky-cave-600x400 De fapt… cam orice discutie am putea avea despre educatie, pana la urma totul depinde in mod direct de calitatea profesorilor si de motivatia acestora. Iar calitatea nu se refera atat de mult la cantitatea informatiilor detinute ci mai ales la calitatile pedagogice pentru ca un profesor adaptat secolului XXI este mai mult un mentor si un indrumator si mai putin un „predicator”.

proiectul legii educatiei

Sambata am participat la intalnirea Ministerului Educatiei cu societatea civila pe marginea proiectului noii Legi a Educatiei.

Cred ca mesajul transmis de Minister a fost unul bun si constructiv. elevi

Este bine ca intalnirea asta a avut loc. Sunt multe organizatii neguvernamentale care realizeaza lucruri importante in “curtea” ministerului, in domeniul pastorit de acesta si care nu se simteau apreciate sau implicate prea mult in deciziile strategice referitoare la educatie. Si totusi au experienta necesara, unele lucreaza de mai bine de zece ani in educatie, cunosc sistemul si mai ales cunosc problemele de la „firul ierbii” – poate mai bine decat unii dintre guvernanti.

Intalnirea cu organizatiile neguvernamentale s-a desfasurat intr-o cu totul alta atmosfera decat celelalte – cu sindicatele sau rectorii de exemplu – si exista desigur o explicatie pragmatica pentru asta: interesele ONG-urilor nu sunt direct afectate de catre noul proiect.

college-students As vrea sa incep cu lucrurile bune pe care le-am observat in proiect si pe care le apreciez: introducerea conceptului de educatie timpurie, creditele educationale, biblioteca scolara virtuala, „finantarea urmeaza elevul” chiar si in privat, evaluarea transcurriculara la bac, sanctionarea parintilor care nu isi trimit copiii la scoala, felul in care sunt alesi directorii de scoala (eliminand influenta politica a inspectoratelor), masteratul didactic (promovat si de noi prin Professoria), registrul matricol unic, incurajarea absolventilor care decid sa lucreze in mediul rural.

In mod evident intentiile sunt bune, si acestea se refera la depolitizarea sistemului, la stabilirea egalitatii de sanse intre rural si urban, reducerea abandonului scolar, descentralizare – toate probleme cu care se confrunta acum scoala romaneasca.

Exista desigur si lucruri care pot fi imbunatatite.

Nu inteleg de exemplu de ce trebuie sa mentionam in legea educatiei obligativitatea ca Religia sa fie disciplina scolara, parte a trunchiului comun (Art. 16). Desigur ca parintii care nu doresc ca ai lor copii sa urmeze aceste cursuri pot face cerere scrisa la director. Pentru acesti copii insa nu exista o alternativa reala, in general directorii ridica din umeri si spun parintilor ca nu au spatii/profesori care sa aiba grija de acesti copii.

Pe de alta parte nu inteleg de ce trebuie sa specificam acest lucru in lege cand nicio alta disciplina nu apare – sportul sau informatica de exemplu.

La aceasta obiectie ministrul a precizat ca obligativitatea mentionarii religiei ca disciplina scolara apare in Constitutia Romaniei.

Intr-adevar, in Constitutie este precizat:

Articolul 32 Dreptul la invatatura

(7) Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege.

Eu tot mai cred ca poate fi cu succes inlocuita cu „istoria religiilor” sau elemente de etica/morala pentru a reflecta cu adevarat toleranta si deschidere.

Departajarea real/uman la licee mi se pare de asemenea anacronica. Persista ideea ca „cei mai destepti” merg la real, iar ceilalti merg la uman. Total fals. Pe de alta parte daca sunt pasionat de limbi straine asta nu inseamna ca nu sunt pasionat si de matematica … sau de informatica. pupils

O colega participanta la intalnire de la Salvati Copiii a facut apel la „dreptul la opinie al copilului”. Drept complet ignorat in mult prea multe cazuri.

Curriculumul national la liceu de exemplu este 70% stabilit la nivel national iar 30% este la decizia scolii. Nu apare inca nimic despre curriculum la alegerea elevului. Este adevarat ca inca multi parinti si destul de multi profesori considera ca elevii „nu sunt in stare” sa faca propriile alegeri insa acest lucru este fals si contraproductiv. Lipsa asta de incredere face ca tinerii sa fie confruntati cu propriile alegeri abia la sfarsitul liceului cand gasesc extraordinar de dificil de ales facultatea de urmat.

Consider ca cel putin in ultimii ani de liceu ar trebui ca cel putin 20% din curriculum sa fie la alegerea elevului. Asta inseamna cu adevarat descentralizare curriculara si este o decizie cu efecte mult mai profunde in dezvoltarea emotionala dar si profesionala a tinerilor, ca sa nu mai vorbim despre motivatia lor.

Admiterea la liceu. In noul proiect de lege, se aloca 70% portofoliului educational (media de absolvire a invatamantului obligatoriu si media la probele de la evaluarea nationala de la sfarsitul clasei a 9-a) si 30% nota obtinuta la disciplina de admitere stabilita de liceu.

Opinia mea este ca trebuie lucrat la procente un pic. 70% pentru portofoliul educational poate fi prea mare in conditiile in care: 1) notele la gimnaziu in mediul rural se dau mult mai generos decat in urban; 2) portofoliul va contine destule detalii subiective si 3) inteleg ca vor conta toate diplomele si certificatele obtinute de catre copil pana in momentul respectiv, iar eu cunosc tentatia multor parinti de a-si impinge copiii de la spate pentru a participa la zeci de concursuri mai mult sau mai putin relevante, organizate de catre stat sau de catre tot felul de alte organizatii. Numai noi primim la fundatie dosare continand zeci si zeci de diplome si cand stiu ca este vorba despre copii de 14 ani… nu mi se pare chiar OK.

Am abordat la intalnirea cu ministerul si problema celor 2%. Exista organizatii extraordinare cum ar fi SMURD sau Hospice Casa Sperantei care au ajutat mii de persoane cu fondurile obtinute din campaniile pentru 2% din impozitul pe venit. Nu este corect si nu este moral ca un parinte sa aiba de ales intre a directiona cei 2% catre propriul copil sau catre o organizatie neguvernamentala.

Internationalizarea sistemului educational romanesc este o alta problema ce trebuie rezolvata. Tarile din jurul nostru au strategii foarte coerente si puternice pentru atragerea studentilor straini. Pentru ca asta aduce numeroase avantaje: mai multi bani din taxe, asigurarea diversitatii si a experientei internationale. Cred ca universitatile romanesti ar trebui sa fie mult mai active in asigurarea unor programe serioase pentru studentii straini: incepand de la programe in limba engleza pana la asigurarea cazarii si a integrarii cu succes a acestora.

Pe la sfarsitul legii, in articolul 306 apare prevederea conform careia „un post public de televiziune si un post public de radio vor fi dedicate exclusiv educatiei. E desigur un lucru bun dar, avand in vedere ca deschiderea unei noi televiziuni costa milioane de EUR, sper ca vor fi evaluate canalele deja existente iar una dintre ele va fi regandita pentru a dezvolta doar proiecte si programe educationale.

despre finantarea educatiei

“Din pacate, in ultimii ani, performantele noastre educationale si-au pierdut stralucirea. Parintii se plang de calitatea in scadere a educatiei pe care o primesc copiii lor. Multi sunt chiar ingrijorati de punerea in pericol a integritatii fizice a copiilor lor. Profesorii se plang ca atmosfera in care li se cere sa predea, nu este, deseori, favorabila educatiei. Un numar tot mai mare de profesori se tem pentru siguranta lor fizica, chiar si in clase. Contribuabilii se plang de costuri tot mai mari. Gasesti cu greutate o persoana care sa considere ca scolile noastre ofera instrumentele necesare pentru a face fata problemelor vietii.”

Ai presupune ca este o opinie despre sistemul educational romanesc actual. Si totusi este un fragment din cartea “Free to Choose” scrisa de catre Milton si Rose Friedman in 1980.

Friedman porneste de la premisa ca educatia publica sufera din cauza centralizarii si controlului guvernamental excesiv. Pentru educatie, aceasta “boala” a luat forma tagaduirii controlului multor parinti asupra tipului de educatie pe care o primesc copiii lor. Autoritatea a trecut de partea guvernului, a ministerului, a inspectoratelor.

Pe masura ce lucrul acesta se intampla, rolul parintilor scade.
Si cred ca acest lucru este evident si la noi – parintii sunt in marea lor majoritate total absenti din procesul decizional la nivelul scolii.
Mai departe Friedman face o paralela intre lumea corporatiilor si scoala – comparatie care porneste cred eu de la principii foarte valabile. „Daca un consumator (in cazul nostru elevul) este liber sa aleaga, o intreprindere (scoala) se poate dezvolta numai daca produce o marfa (oferta educationala, programul scolar) pe care, fie datorita pretului, fie datorita calitatii, consumatorul o cere”. Cu pretul e tricky (vezi Spiru Haret), cand e vorba despre calitate insa sunt perfect de acord.

Cand este vorba despre educatie, parintii cu venituri mari isi pastreaza libertatea de a alege. Ei au posibilitatea de a-si trimite copiii la cele mai bune scoli, chiar daca asta inseamna a plati mai mult – si asta inseamna de asemenea si a plati dublu: o data prin taxe si impozite pentru a sustine sistemul de stat si apoi prin taxele scolare la scolile private alese. Cea mai rea situatie este la parintii cu venituri mici insa – care au extrem de putine variante de a alege cu adevarat felul in care se desfasoara educatia propriilor copii.

Singura lor posibilitate este de a incerca sa influenteze autoritatile care se ocupa de scoala respectiva, sarcina extrem de dificila si cu rare exemple de succes.

Friedman pledeaza de fapt pentru un mult mai puternic control al parintilor asupra educatiei copiilor lor. Si propune un model de vouchere educationale – ce ar lua controlul din mana birocratilor si l-ar plasa la parinti.

Sa presupunem ca fiecare parinte primeste un voucher – o bucata de hartie rascumparabila la o anumita valoare daca si numai daca este folosita pentru a plati scolarizarea copilului. Acest voucher ar avea o valoare foarte clar precizata, standardizata… Sa spunem 1’000 EUR. Parintii au libertatea totala de a alege scoala (de stat sau privata) si de a plati studiile copilului folosind acest voucher.

Aceasta ar da fiecarui parinte o mai mare posibilitate de a alege si in acelasi timp ar face ca scolile de stat sa concureze cu cele private pentru atragerea cat mai multor elevi posesori de vouchere valorice.

In prezenta lege a educatiei apare principiul „resursa financiara urmeaza elevul”. Conform acestui principiu, alocatia bugetara aferenta unui elev se transfera la unitatea de invatamant la care acesta invata.

Este clar un pas inainte care poate influenta pozitiv calitatea educatiei. Deosebirea fata de sistemul de vouchere este controlul si fluxul banilor. Faptul ca parintele are efectiv in mana voucherul poate sa il determine sa se implice mai mult in decizia privind educatia propriului copil, se va simti probabil mult mai puternic in negocierea ofertei educationale.

Mai exista multe elemente inovative in noua lege si voi incerca sa le abordez rand pe rand in urmatoarele articole.